Un securist obişnuit.

Aseară mi-era foame. Ceea ce nu este neobişnuit, că mi se mai face foame din când în când. Şi m-am dus la supermarketul Nic din Amzei, că de, e singurul deschis non stop în zonă sau nu ştiu eu altul (bă băeţ, apropo, mai daţi-o-n maică-sa cu preţurile alea nesimţite, apreciem că e non stop, dar trebuie să vă şi temeţi de locul special amenajat în iad pentru lăcomia nesimţită).

Şi cum mă uitam eu aşa la un raft, buf! Accident. Dă cineva peste mine. Ei bine, era ăla micu’ de respiră greu şi jefuieşte pensionari, cum îi zice, Boc. Şi uite-aşa, cu mânuţa aia mică, piu-piu, şi-a făcut cumpărăturile şi şi-a tirat majestuoasa (lol) persoană din magazin. Când ajung la casă să plătesc, surpriză. În spatele meu, cu o pungă de caramele în mână (sau oricum, ceva mic) un cetăţean obişnit, care avea un aer obişnuit, se comporta obişnuit, se uita obişnuit în sus evitând contactul vizual cu oamenii obişnuiţi. Avea o înălţime obişnuită de vreo doi metri, un spate obişnuit de vreo doi metri, era îmbrăcat în negru, un negru obişnuit, avea o cască bluetooth obişnuită în ureche, iar pe partea dreaptă, sub geacă, era o umflătură obişnuită, care a fost suspectată imediat că ar fi obişnuitul toc al unui pistol obişnuit.

Şi cum stătea el aşa, foarte camuflat printre oameni obişnuiţi, şi prestând sau întreprinzând activităţi obişnuite, obişnuitul securist sau sepepist, care poftea brusc la caramele obişnuite, trăgea cu urechea lui obişnuită cu trasul la ce vorbeau oamenii după plecarea neobişnuitului său senior. Dar totul părea atât de obişnuit, încât nici nu l-am remarcat imediat, şi nici nu m-am gândit că uite ce plătesc căcaţii mici de contribuabili obişnuiţi. Şi atunci am declanşat operaţiunea conversaţie cu casiera.

“Aţ avut musafiri importanţi?”
“Poftim?”
“Aţ avut adineauri un client înalt?” (pff, pff, mustăceli şi râsete de ambele părţi)
“A, daaa”
“Era să-mi vie rău de emoţie, anunţaţi şi Dvs. când se întamplă, că stau prost cu inima, şi când văd eroi din ăştia epici mă ia cu ameţeală”
“Hă hă hă hă hă” (râserăm noi într-un fel nepotrivit şi jignitor)

Securistul deghizat în om obişnuit nu era amuzat. Cred că am detectat nişte ură în privirea lui. Cine ştie, poate nici nu era securist şi sunt eu paranoic. Poate era doar un fan al lui Băsescu şi al guvernului Boc. Poate era un poliţist care făcea cumpărături în timpul liber, că am înţeles că ăştia sunt fani. Ce nu era, în mod sigur, că ştiu că ăştia urăsc guvernul Boc şi pe împăratul său, Darth Vader Sauron, că se luptă cu ei şi le face belele:

- nu era un corupt
- nu era un mogul
- nu era un şmenar pedelist care face şmenuri pe banul statului, că am înţeles că ăştia sunt închişi imediat
- nu era un bugetar de lux cu salariu de 8 milioane, ‘tu-i în gât de bogătani care trebuie taxaţi la sânge
- nu era un blonav care poate să moară şi pe stradă, nu să facă mizerie în spital
- nu era un doctor care câştigă mai puţin decât brancardierul, că aşa le trebuie
- nu era un pensionar nesimţit cu pensie nesimţită de 450 de lei nesimţiţi
- nu era o firmă, care trebuie închisă, nu să facă bani pe spatele muncitorilor
- nu era un profesor care ce vrea şi ăsta mă, ‘tu-le rasa de intelectuali
- nu era un ziarist care n-a mai luat salariu de 5 luni, ‘tu-le democraţia de mincinoşi corupţi care zice că statul e rău
- nu era bunăstarea populaţiei, că asta trebuie eradicată din rădăcini să nu se înveţe puleţii cu binele
- nu era democraţia
- nu era constituţia (hă, hă, ce târfă)
- nu era justiţia (asta şi mai mare)
- nu era România