Si inca o incercare de activare a contului Adsense

Incepe sa devina cel putin ridicol. Automat-automat, dar puteti macar sa puneti un support ca lumea? Din douajdemii de incercari, nimic nu merge. Refuz pe refuz amboulea.

Amibă păroasă europeană.

Sunt sigur că vă întrebaţi ce mai face Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului. Bine, poate nu toţi, doar câţiva. Bine, poate nu se întreba nimeni dintre voi, dar undeva, în Univers, poate se întreabă cineva. O făptură mică, o amibă, un microorganism, ceva.

Aşa că, bă amibă, uite ce face MDRT: un evenimetn (nu ştiu ce e aia evenimetn, aşa scrie în titlul mailului) la Miercurea Ciuc. Ce ştim despre oraşul acesta, în afară de faptul că tot bate recorduri la cea mai scăzută temperatură din Univers şi că ne dă berea Ciuc? Că va găzdui un seminar numit

„Drepturile şi obligaţiile în implementarea proiectelor selectate în cadrul celui de-al doilea apel pentru a primi finanţare prin Programul de Cooperare Transnaţională Sud Estul Europei”.

Citeşte încă o dată numele ăsta, cu voce tare. Şi acum, bă amibă, dacă te mai aud vreodată că te plângi că fug fondurile europene de România ca ăl din baltă de tămâie, pentru că nu suntem în stare să cheltuim bani, te păruiesc. Păi nici să citim sărăciile astea de nume de seminarii nu putem, darămite să mai şi atragem finanţare…

Un securist obişnuit.

Aseară mi-era foame. Ceea ce nu este neobişnuit, că mi se mai face foame din când în când. Şi m-am dus la supermarketul Nic din Amzei, că de, e singurul deschis non stop în zonă sau nu ştiu eu altul (bă băeţ, apropo, mai daţi-o-n maică-sa cu preţurile alea nesimţite, apreciem că e non stop, dar trebuie să vă şi temeţi de locul special amenajat în iad pentru lăcomia nesimţită).

Şi cum mă uitam eu aşa la un raft, buf! Accident. Dă cineva peste mine. Ei bine, era ăla micu’ de respiră greu şi jefuieşte pensionari, cum îi zice, Boc. Şi uite-aşa, cu mânuţa aia mică, piu-piu, şi-a făcut cumpărăturile şi şi-a tirat majestuoasa (lol) persoană din magazin. Când ajung la casă să plătesc, surpriză. În spatele meu, cu o pungă de caramele în mână (sau oricum, ceva mic) un cetăţean obişnit, care avea un aer obişnuit, se comporta obişnuit, se uita obişnuit în sus evitând contactul vizual cu oamenii obişnuiţi. Avea o înălţime obişnuită de vreo doi metri, un spate obişnuit de vreo doi metri, era îmbrăcat în negru, un negru obişnuit, avea o cască bluetooth obişnuită în ureche, iar pe partea dreaptă, sub geacă, era o umflătură obişnuită, care a fost suspectată imediat că ar fi obişnuitul toc al unui pistol obişnuit.

Şi cum stătea el aşa, foarte camuflat printre oameni obişnuiţi, şi prestând sau întreprinzând activităţi obişnuite, obişnuitul securist sau sepepist, care poftea brusc la caramele obişnuite, trăgea cu urechea lui obişnuită cu trasul la ce vorbeau oamenii după plecarea neobişnuitului său senior. Dar totul părea atât de obişnuit, încât nici nu l-am remarcat imediat, şi nici nu m-am gândit că uite ce plătesc căcaţii mici de contribuabili obişnuiţi. Şi atunci am declanşat operaţiunea conversaţie cu casiera.

“Aţ avut musafiri importanţi?”
“Poftim?”
“Aţ avut adineauri un client înalt?” (pff, pff, mustăceli şi râsete de ambele părţi)
“A, daaa”
“Era să-mi vie rău de emoţie, anunţaţi şi Dvs. când se întamplă, că stau prost cu inima, şi când văd eroi din ăştia epici mă ia cu ameţeală”
“Hă hă hă hă hă” (râserăm noi într-un fel nepotrivit şi jignitor)

Securistul deghizat în om obişnuit nu era amuzat. Cred că am detectat nişte ură în privirea lui. Cine ştie, poate nici nu era securist şi sunt eu paranoic. Poate era doar un fan al lui Băsescu şi al guvernului Boc. Poate era un poliţist care făcea cumpărături în timpul liber, că am înţeles că ăştia sunt fani. Ce nu era, în mod sigur, că ştiu că ăştia urăsc guvernul Boc şi pe împăratul său, Darth Vader Sauron, că se luptă cu ei şi le face belele:

- nu era un corupt
- nu era un mogul
- nu era un şmenar pedelist care face şmenuri pe banul statului, că am înţeles că ăştia sunt închişi imediat
- nu era un bugetar de lux cu salariu de 8 milioane, ‘tu-i în gât de bogătani care trebuie taxaţi la sânge
- nu era un blonav care poate să moară şi pe stradă, nu să facă mizerie în spital
- nu era un doctor care câştigă mai puţin decât brancardierul, că aşa le trebuie
- nu era un pensionar nesimţit cu pensie nesimţită de 450 de lei nesimţiţi
- nu era o firmă, care trebuie închisă, nu să facă bani pe spatele muncitorilor
- nu era un profesor care ce vrea şi ăsta mă, ‘tu-le rasa de intelectuali
- nu era un ziarist care n-a mai luat salariu de 5 luni, ‘tu-le democraţia de mincinoşi corupţi care zice că statul e rău
- nu era bunăstarea populaţiei, că asta trebuie eradicată din rădăcini să nu se înveţe puleţii cu binele
- nu era democraţia
- nu era constituţia (hă, hă, ce târfă)
- nu era justiţia (asta şi mai mare)
- nu era România

Banc prost.

Q: Ce spun muncitorii care bagă lucruri în conserve pe bandă într-o fabrică?
A: YES WE CAN!

Cine râde la bancul ăsta să își dea două palme, mulțumesc.

New blog alert.

Răzvan Ionescu, un prieten vechi și drag, și-a făcut blog. Deocamdată întreabă de ce e Bucureștiul un oraș scump. Îi puteți răspunde aici.

Dictator şi găinar.

Emil Boc mă întristează. Nu-l urăsc, nu-l dispreţuiesc, pur şi simplu simt milă şi tristeţe când îl văd.

Pe lângă faptul că este minusculul şi umilul servitor al unui dictator cu creierii îmbibaţi în alcool (şi o spun în deplină cunoştinţă de cauză, nici măcar PSD nu şi-a permis asemenea persecuţii şi abuzuri), Emil Boc nu este nimic altceva. Nimic. A încercat să facă şi el o lege, aia cu pensiile, şi a fost respinsă de Curtea Constituţională pe motiv că nu este constituţională. Dacă n-ar fi fost şerbul năclăitului, Emil Boc ar fi fost – atenţie – profesor de drept constituţional în Cluj. Recitiţi, vă rog, acest paragraf.

Nu faptul că în România este posibil orice, până şi să devină o persoană ca Emil Boc prim ministru, mă întristează. Nu faptul că acesta ascultă orbeşte de Stăpânul său, fără să treacă prin mini-creieraş informaţiile, şi că nu-i pasă că pensionarii mor de frig şi foame în casă. Că nu-i pasă că a adus atâţia oameni în situaţia de a ieşi în stradă de foame. Nu. În fond, astfel de situaţii au existat de când lumea – puţină lume ştie, spre exemplu, că temutul Himmler, şeful SS, era un găinar (From 1919 to 1922 Himmler studied agronomy at the Munich Technische Hochschule following a short-lived apprenticeship on a farm and subsequent illness). La propriu.

Până la urmă, orice dictator care se respectă are nevoie de găinarii săi; aceştia ştiu că fără dictator sunt nimicuri, motiv pentru care îl urmează orbeşte. Este motivul pentru care Himmler nu l-a trădat niciodată pe Hitler, deşi ar fi putut să o facă (Hitler s-a temut permanent că va fi răsturnat de SS, amintiţi-vă măcelărirea SA din aceleaşi motive paranoice). Fără dictatorul său, ar fi redevenit găinarul incompetent pe care nu-l respectă nimeni.

Aşa cum spuneam, nu aceste lucruri mă întristează. Mă înduioşează, însă, faptul că Boc nu înţelege ce i se întâmplă. Faptul că i se citeşte în privire stârpiturii că nu înţelege de ce nu e iubită. Faptul că e convins că e competent şi “pune ţara pe făgaşul cel bun”. Faptul că, la fel ca şi colegii lui de guvernare, nu vede dincolo de maţul plin de astăzi. Că nu se gândeşte la ce ţară lasă în urmă copiilor săi. Că refuză să înţeleagă că nu se pricepe absolut deloc la ceea ce face acum, şi că sfaturile Stăpânului sunt de căcat, din moment ce au reuşit să scoată în stradă de disperare până şi Poliţia, şi să distrugă complet şi moralul Armatei, care ar trebui să-l ocrotească de ăia din stradă. Faptul că nu avem şosele, sistemul sanitar e în comă, învăţământul e o glumă de opt milioane pe lună şi prestaţia sa pe măsură.

Dar privirea aia. Privirea aia mă termină. Privirea aia confuză, care încearcă să fie dură şi bărbătească, şi nu reuşeşte să ma facă să-l văd decât căzând în cap de pe scenă la emisiunea lui Andrei Gheorghe. Care mă face să intuiesc copilul care cerşeşte dragoste, ghemuit în poziţie fetală în spatele ochelarilor fumurii. Care a găsit un mic semn de afecţiune în persoana unui beţiv abuziv, şi a luat imediat forma condurului acestuia.

Îmi pare rău pentru tine, Emil Boc. Eşti un premier prost, fără cea mai mică urmă de competenţă în a conduce o ţară pe timp de criză. Iar faptul că nu înţelegi că te joci cu soarta a 20 de milioane de oameni, ca un copil cu maşinuţele şi soldăţeii lui, mă întristează.