Emil Boc mă întristează. Nu-l urăsc, nu-l dispreţuiesc, pur şi simplu simt milă şi tristeţe când îl văd.
Pe lângă faptul că este minusculul şi umilul servitor al unui dictator cu creierii îmbibaţi în alcool (şi o spun în deplină cunoştinţă de cauză, nici măcar PSD nu şi-a permis asemenea persecuţii şi abuzuri), Emil Boc nu este nimic altceva. Nimic. A încercat să facă şi el o lege, aia cu pensiile, şi a fost respinsă de Curtea Constituţională pe motiv că nu este constituţională. Dacă n-ar fi fost şerbul năclăitului, Emil Boc ar fi fost – atenţie – profesor de drept constituţional în Cluj. Recitiţi, vă rog, acest paragraf.
Nu faptul că în România este posibil orice, până şi să devină o persoană ca Emil Boc prim ministru, mă întristează. Nu faptul că acesta ascultă orbeşte de Stăpânul său, fără să treacă prin mini-creieraş informaţiile, şi că nu-i pasă că pensionarii mor de frig şi foame în casă. Că nu-i pasă că a adus atâţia oameni în situaţia de a ieşi în stradă de foame. Nu. În fond, astfel de situaţii au existat de când lumea – puţină lume ştie, spre exemplu, că temutul Himmler, şeful SS, era un găinar (From 1919 to 1922 Himmler studied agronomy at the Munich Technische Hochschule following a short-lived apprenticeship on a farm and subsequent illness). La propriu.
Până la urmă, orice dictator care se respectă are nevoie de găinarii săi; aceştia ştiu că fără dictator sunt nimicuri, motiv pentru care îl urmează orbeşte. Este motivul pentru care Himmler nu l-a trădat niciodată pe Hitler, deşi ar fi putut să o facă (Hitler s-a temut permanent că va fi răsturnat de SS, amintiţi-vă măcelărirea SA din aceleaşi motive paranoice). Fără dictatorul său, ar fi redevenit găinarul incompetent pe care nu-l respectă nimeni.
Aşa cum spuneam, nu aceste lucruri mă întristează. Mă înduioşează, însă, faptul că Boc nu înţelege ce i se întâmplă. Faptul că i se citeşte în privire stârpiturii că nu înţelege de ce nu e iubită. Faptul că e convins că e competent şi “pune ţara pe făgaşul cel bun”. Faptul că, la fel ca şi colegii lui de guvernare, nu vede dincolo de maţul plin de astăzi. Că nu se gândeşte la ce ţară lasă în urmă copiilor săi. Că refuză să înţeleagă că nu se pricepe absolut deloc la ceea ce face acum, şi că sfaturile Stăpânului sunt de căcat, din moment ce au reuşit să scoată în stradă de disperare până şi Poliţia, şi să distrugă complet şi moralul Armatei, care ar trebui să-l ocrotească de ăia din stradă. Faptul că nu avem şosele, sistemul sanitar e în comă, învăţământul e o glumă de opt milioane pe lună şi prestaţia sa pe măsură.
Dar privirea aia. Privirea aia mă termină. Privirea aia confuză, care încearcă să fie dură şi bărbătească, şi nu reuşeşte să ma facă să-l văd decât căzând în cap de pe scenă la emisiunea lui Andrei Gheorghe. Care mă face să intuiesc copilul care cerşeşte dragoste, ghemuit în poziţie fetală în spatele ochelarilor fumurii. Care a găsit un mic semn de afecţiune în persoana unui beţiv abuziv, şi a luat imediat forma condurului acestuia.
Îmi pare rău pentru tine, Emil Boc. Eşti un premier prost, fără cea mai mică urmă de competenţă în a conduce o ţară pe timp de criză. Iar faptul că nu înţelegi că te joci cu soarta a 20 de milioane de oameni, ca un copil cu maşinuţele şi soldăţeii lui, mă întristează.
No comments:
Post a Comment